You can't help the way that you are!

Cel mai periculos 'sindrom' al secolului al XXI - lea nu cred că este unul care afectează funcţionarea eficientă a organismului uman, în plenitudinea sistemelor şi subansamblelor lui, ci este cu siguranţă unul care afectează funcţionarea noastră ca fiinţe... sociale, iubitoare! 

Şi pentru că toate 'bolile' au nevoie de un nume - din dorinţa omului de a le face pe toate familiare, crezând că în felul acesta le poate cunoaşte sau stăpâni mai uşor - acest sindrom se numeşte disimulare; ca orice 'boală' modernă cu pretenţii superioare evolutive şi disimularea îmbracă forme multiple, hibride, specializate ca manifestare, acoperind toate segmentele, sectoarele, aspectele, timpurile, împrejurările, contextele vieţii noastre sociale, culturale, dar mai ales emoţionale! Un sindrom ce îşi trage originile din toate trăirile noastre, emoţiile, iubirile pe care nu de puţine ori le îngropăm, le ignorăm, le uităm (oare o facem în mod autentic vreodată?) sau vrem să le uităm! Disimulare care ne forţează să devenim actori în propria noastră piesă de teatru, scenarişti ai propriului film, gândit iniţial (de către... Regizorul pe care cu atât de mult tupeu îndrăznim să îl înlocuim), cu multe sunete şi multă culoare, plin de forţă, cu o distribuţie fabuloasă, demn de un... Oscar al sufletului, care sfârşeşte nu de puţine ori ca unul mut, în mult prea multe nuanţe de alb şi negru, mult prea scurt, cu un buget redus, în care îi cedăm rolul principal unui scamator, unui imitator stângaci... nesigur, incapabil să performeze.

Afişăm câte o mască, câte o personalitate, câte un nesfârşit 'eu', perpetuu supus transformării în fiecare zi, pentru fiecare persoană cu care intrăm în contact; cu care schimbăm cuvinte, numere de telefon, identiţăţi virtuale, avatare... sociale; trăim într-o dihotomie spirituală, scindându-ne sufletul între extreme, hrănindu-ne neputincioşi cu iluzia unei fericiri, în care nici noi nu mai credem; dar trebuie să funcţionăm după un model, după un şablon fals, iar sufletul, care ar trebuie să ne lumineze drumul acolo unde toate luminile s-au stins sau au eşuat, ne încăpăţânăm să îl îngropăm adâc, şi mai adânc, în speranţa că poate şi noi vom uita de el!

Numai că el, din când în când, la cicluri magice, tainice, dincolo de înţelegerea noastră, se încăpăţânează mai tare ca noi să ne reamintească de existenţa lui, de lumile de care noi l-am legat cu legături veşnice, de oamenii pe care i-am legat cu legături veşnice.

Uneori, avem nevoie numai să ni se amintească cine suntem, ce suntem, cum suntem, ce iubim, cum iubim, pe cine iubim! Uneori, de cele mai multe ori, nu putem schimba ceea ce suntem, cine suntem, ce iubim, cum iubim, pe cine iubim... Uneori avem nevoie să ni se amintească faptul că nu putem schimba cine suntem, cum suntem, ce iubim, cum iubim, pe cine iubim!