Despre iubire, toamnă şi alte... metehne!

- "Dacă aş putea, aş da timpul înapoi!" replică el grav, preocupat.

- "Ce ai schimba?" îl întrebă curioasă, întrebarea venind mai mult din ochii ei decât din voce.

- "Aş face posibilă din imposibilă iubirea dintre noi!" - îi zise, filosofând, ferindu-şi privirea, simulând că ştie, că poseda, că are în buzunar tainele lumii laolaltă cu răspunsurile la toate întrebările ei.

- "Când o să mă ceri de nevastă?" - îl întrebă cuprinzându-i faţa în mâini şi întorcându-i capul spre ea, zâmbind, schimbând tonul serios, într-o încercare de a anula tensiunea acumulată.

- "Te măriţi cu mine?", o întreabă privind-o în ochi ca pentru prima oară... 

- "Dacă mă ceri!", şi îi zâmbi, tachinându-l... 

- "Păi cred că tocmai am făcut asta", replică el serios, oarecum încurcat, oarecum surprins de răspunsul pe care ea i-l dădu.

- "Mai fă-o încă o dată", îi ceru surâzând, ochii sclipindu-i nelumesc în aşteptarea răspunsului, ca o surpriză totală, ca şi cum acesta ar fi putut să aducă cu el întreaga lume!

- "Te măriţi cu mine?", şi o privi adânc în ochi, cerând-o toată, înrobind-o cu sunetul celor patru cuvinte.

Niciun răspuns, decât un zâmbet, un oftat adânc, priviri încărcate, gene... ce se pregăteau să primească un sărut... umed, sărat, al lacrimilor, iar nu cel al buzelor!

- "Când?", întrebă el, cu un ton mult prea grav.

- "Acum"...

Si tăcerea se aşeza, grea, ruginie, parcă prevestind toamna care se pregătea să vină; mult prea repede, mult prea grăbită, mult prea plină de... schimbări! Iar foşnetul frunzelor care cădeau... le reaminti că era ultima... zi! Era ultima zi de vară! Era ultima zi de... iubire!"