Fericit va fi cel ce trece prin... ziduri!

Aminteam într-una dintre postările mele mai vechi că oamenii se închid în spatele zidurilor sau dacă nu o fac încă, cel puţin au acestă tendinţă! Asta facem noi, oamenii, ne închidem, ne ascundem după... ziduri! Fie că sunt ele fizice, de piatră sau de cărămidă, acoperite de muşchi verde sau de iederă căţărătoare, fie că sunt invizibile, încrise în matrici informaţionale, fie că sunt ele unele emoţionale, pe întreg parcursul existenţei noastre ne ascundem... în ele, după ele, prin ele! Ne refugiem în spatele lor cautând protecţie, căutând linişte, căutând siguranţă, certitudine sau chiar anonimat! Dar gândindu-mă mult mai insistent la acest lucru... am descoperit - în timpul unei ore de curs - o altă interpretare... uneori ridicăm ziduri în jurul nostru nu pentru a-i ţine pe cei din jur la distanţă, ci pentru, poate, să vedem cui îi pasă suficient de tare încât să le... dărâme! Asta este ceea ce cred că mi s-a întâmplat şi mie, într-un moment în care am renunţat să mă limitez numai le ceea ce văd, am renunţat să fiu... superficial şi am avut curajul, răbdarea şi energia de a... mă căţăra puţin pe aceste ziduri, pentru a arunca o privire dincolo de ceea ce ascund ele, şi paradoxal, renunţând... am câştigat! Şi bucuria mi-a fost nespusă pentru că dincolo de ele, dincolo de ziduri am văzut... un lac albastru care m-a emoţionat şi m-a înduioşat profund...! Şi de atunci am încep să dărâm... ziduri, am început să trec prin ele...! Şi am început să compensez pentru tot timpul cât privirea îmi aluneca de-a lungul lor, preocupat, pierdut, ocupat, orb, nepăsător, obosit, aglomerat, daltonist!

Şi de atunci am încep să dărâm... ziduri, unele fizice, dar mai ales unele emoţionale, pentru că uneori ridicăm ziduri nu pentru a-i ţine pe oameni la distanţă, ci pentru a vedea cui îi pasă suficient de mult de noi încât să le... dărâme!