Blue pill/Red pill vs. Descartes

Inspirat de cronica pe care o scriam ieri pentru filmul The Wolfman şi în egală măsură de un fragment din setul lui Lemon8 pentru show-ul 8 Track Mind, găzduit de postul de radio friskyRadio din San Fransico, California, mi-am reamintit poziţia pe care o am faţă de unul dintre filmele mele preferate, Matrix,  faţă de care nu am făcut niciun secret că, de când l-am văzut prima oară, a devenit unul dintre filmele mele de referinţă! Dincolo de acţiunea fabuloasă, dincolo de idee, dincolo de efectele spectaculare, dincolo de... Carrie Ann Moss, Matrix este unul dintre filmele mele preferate pentru filosofia de inspiraţie descartiana pe care o conţine, pentru faptul că pune o problema atât de actuală a lumii în care trăim, şi anume iluzia... libertăţii! Exact cum citiţi, iluzia libertăţii! Pentru că, în fond, nu suntem deloc liberi, ne naştem în robie, într-una pe care nu o vedem, nu o pipăim, nu o mirosim care ne împresoară încă din clipa naşterii şi în care putem chiar muri... Cu o singură condiţie: depinde ce pastilă acceptăm: "Dacă iei pastila albastră, povestea se încheie aici, te trezeşti în propriul tău pat şi crezi... orice vrei tu să crezi! Dacă o iei pe cea roşie, râmâi în în Ţara Minunilor, iar eu îţi voi arăta cât de adâncă este vizuina... iepurelui!"

Pentru omul normal, privitorul neavizat, pentru ochiul profan, aşa cum afirmam şi în postarea anterioară, scena acesta din film, PARE scena în care Neo îşi hotărăşte soarta. Dar pentru cel care vede dincolo de cuvinte

, pentru cel care ştie... ceva, care nu şi-l poate explica, dar îl simte, pe care l-a simţit întreaga viaţă, care îl înnebuneşte ca o 

ca o aşchie în adâncimea... minţii

, 

pentru cel care vrea să-şi elibereze... mintea, care gândeşte în afara clişeelor, a stereotipiilor, a pufarinelor şi a cartoanelor Pokemon, a kebabului şi a plasticului kitsch-ios, scena NE arată de fapt tot ceea ce se întâmplă azi în 

realitatea... reală, cea pe care noi toţi o numim viaţă, în care ducem de multe ori o existenţă care nu e a noastră, e una de împrumut, noi fiind simpli chiriaşi în propria noastră... viaţă! Nu vreau să filosofez sau să creez premise false, să par inteligent sau, mai rău, deontolog... mă gândesc numai de câte ori suntem chiriaşi în propria viaţă pentru o rată nenorocită, pentru o asigurare casco, pentru o pereche de tenişi... sau altele! La cât ne înrobim şi mai rău pentru a ne integra într-o societate căreia nu-i pasă de noi, pentru a fi asemenea tuturor celorlalţi, pentru a deveni... gri, banali, uniformi, diformi, pentru a pierde... chipul cu care am fost înzestraţi! Dar nu e obligatoriu ca totul să rămână aşa, pentru că putem descoperi... ADEVĂRUL! Iar atunci, avem libertatea de a rămâne în continuare ignoranţi sau de a ne trezi, de a dobândi CUNOAŞTERE şi ÎNŢELEPCIUNE şi să vedem cât de departe acestea ne conduc în descoperirea lui, a ADEVĂRULUI... care ne va face liberi!