El ojo... de luz!

Deoarece ai ochii deschişi crezi că poţi vedea... spunem şi ne spunem asta în mod obsesiv, parcă la un moment dat să ne convingem pe noi înşine de acest mare neadevăr! Privim în jur: oameni, case, copaci, maşini, sentimente şi resentimente! Privim din nou în jur: resentimente, sentimente, maşini, copaci, case, oameni! Oameni! Îi vedem oare? Sau îi privim de fapt cu ochii larg... închişi? Trecem pe lângă ei, muncim împreună cu ei... îi învăţăm şi învăţăm de la ei, râdem, vorbim cu ei... ne încrucişăm privirile, uneori ne privim în ochi, împărtăşim tot acest circ cotidian căruia îi spunem în mod convenţional "viaţă"... Trăim zilnic această iluzie durabilă care are atributele adevărului şi care nu dezamăgeşte niciodată, nu ne lasă niciodată amăgiţi... până într-o zi când ochii ni se deschid şi începem să vedem...

Mi s-a întâmplat şi mie... şi nu pot decât să fiu... recunoscător pentru aceasta; şi odată ce trăieşti o astfel de experienţă... viaţa ta - aşa cum o ştii - nu mai este şi nu mai POATE fi la fel... În tot acest haos urban în care valorile contemporane nu mai preţuiesc frumosul autentic, care este pervertit de un mercantilism grotesc... ne pierdem acuitatea simţurilor... ne tocim... ne blazăm şi ne transformăm în nişte mici surse de... energie sau de vise... pentru alţii; pentru că noi nu mai avem timp pentru ale noastre... pentru că noi nu reuşim să mai vedem...

Am văzut un ochi, printr-un alt ochi, al camerei digitale... şi... ochii mi s-au deschis... şi am început să... văd!