Cuvinte bune de... mâncat!

Scriam în postarea de ieri că deşi cunoaştem cuvinte, vorbim... vorbe! E simplu... într-o lume amputată de profunzimile ei, falsificate prin demonizare, prin tragerea unei cortine demente peste ochii sufletului cu scopul a vedea numai ce ni se proiectează, cuvântul pierde sensul şi forţa iniţiale... acelea de a deveni realitate, de a se întrupa, de a oferi părtăşie la ospăţul spiritului, la care ne invită cel care ni se adresează: "şi a ZIS să fie, şi aşa a FOST"! Cuvântul, acela care are menirea educaţiei, se limitează la idei şi informaţii superficiale, repetitive, ca o mantră - măcar de ne-ar plasa în transcendent, la un dresaj utilitar sau o manipulare sub toate formele ei, supravieţuind periferic şi marginal la extremele societăţii: în poveşti şi creaţii artistice, dar şi în... manele!

Ne ascundem trăirile în spatele lor, deformându-le, schimosindu-le şi urâţindu-le, deturnându-le în forme de subjugare... Uităm tăcerea, uităm relaţia dintre cuvinte şi trup, dintre cuvinte şi mâncare... uităm cuvintele care ne umplu... gura când le pronunţăm; ignorăm, cu bună ştiinţă, silabele de lumină ale numelor - ce poate fi mai emoţionant când îi materializezi în cuvinte numele iubitei? Ignorăm că el, CUVÂNTUL, iese din gură, iar gura este locul mâncării, înainte de a fi locul vorbirii; mâncarea vine înaintea vorbirii, a cuvintelor, care la rândul lor sunt o formă de mâncare. Prima rugăciune a bebeluşului este... paradoxal, suptul, primul său poem! El află că viaţa este e un dar şi nu o proprietate, că este o legătură profundă între viaţă şi desfătarea mâncării, află că suntem ceea ce mâncăm!

Într-o grabă permanentă, în care mâncăm şi vorbim în fugă, ieftin, prost, fără plăcere, pierzând savoarea atât a cuvântului, dar şi a mâncării realitatea devine aspră şi nu mai e bună de... mâncat! Pentru a fi mâncată ea trebuie transformată în focul... gătitului! Bucătăria devine altarul liturgic, arătând că înţelepciunea (< lat. "sapientia", < "sapor" = "a gusta"!!!) umană ţine în mod esenţial de trup, de dorinţă, de foame! Transformarea materiilor în mâncare anticipează transformarea lumii într-un ospăţ... eshatologic, actul mâncării căpătând o dublă valenţă: de absorţie şi de trasformare a materiei prelucrate în trup: până la un punct mâncăm, după care suntem mâncaţi...  până la un punct vorbim, după care suntem vorbiţi, pentru că suntem ceea ce mâncăm... suntem ceea ce vorbim!