Damasc... personal!

Întorcându-mă azi de la şcoală, mă gândeam pe drum, în timp ce lăsam decorul să defileze pe lângă mine, prin geamurile maşinii prin care pătrundeau razele soarelui, la ceea ce a simţit Sf. Ap. Pavel pe drumul Damascului, fără nici cea mai mică intenţie de a insinua vreo comparaţie! Mă gândeam care trebuie să fi fost starea pe care a avut-o, a trăit-o, a simţit-o, orb rămânând trupeşte în urma prezenţei divine, dar primind darul vederii... cu ochii minţii, ai sufletului!

Nu vreau sa transform acest lucru într-un clişeu sau să devin enervant sau, mai rău, obsesiv - aminteam în postările anterioare de un episod în care, evident, reducând la scară "efectele" pe care le... trăiesc în urma unui "Damasc" personal, am primit şi eu darul... nu al vederii, ci al curăţirii ei! Este numai prima... treaptă! Mă gândeam la căldura care mi-a topit cele dinlăuntru, la bucuria care mi-a inundat sufletul, la recunoştinţa că am avut parte de acest moment şi la felul în care treptat, în urma acestui "botez" emoţional, mi-am recăpătat... vederea! Poate părea straniu tot ceea ce mărturisesc acum, poate nu înţelegeţi, poate nu ştiu să... traduc, dar am ştiut că din momentul acela - pe care mi-l amintesc cu o limpezime de... cleştar - nu voi mai fi niciodată la fel! Nici nu mai voiam să fiu la fel, nu mai aveam de ales, nu mai puteam fi la fel! Şi atunci s-a născut plânsul... dintr-un dor permanent de a fi altfel... de a mă plasa în prezenţa... luminii!

Şi mă gândesc la orbirea sufletească pe care o văd în jur; mă gândesc la acea stare lăuntrică de întuneric duhovnicesc în care ne-am cufundat ca urmare a părtăşiei îndelungate… nu atât cu păcatul şi cu indiferenţa, cât cu îndreptăţirea mincinoasă a lui, cu mândria şi cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, la patimile manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de conştienţă! Este acea stare în care omul nu mai poate primi aproape nimic aşa cum este, este starea de minciună faţă de sine... este acea cortină dementă despre care pomeneam ieri, care ne înconjoară peste tot: când privim pe fereastră, când deschidem televizorul, când mergem la birou, când ne plătim... taxele, când mergem chiar şi la biserică, această... LUME dementă ce ne-a fost trasă peste ochi pentru a ne orbi... de la ADEVĂR! Şi atunci mai sunt unii, norocoşi, printre care mă număr şi eu, care au câte un "Damasc" personal la capătul căruia ne recăpătăm vederea... la capătul căruia redescoperim... silabele numelor, albastrul ochilor, căldura mâinilor, frumuseţea sufletului... mirosul... parfumului!