Vârstele vieţii... nevârstnice!

Sunt lucruri care se schimbă în fiecare zi, care ne schimbă în fiecare zi, care trec peste peste noi, care ne fac mai buni sau mai răi,  care ne întineresc sau ne îmbătrânesc; dar sunt lucruri care rămân neschimbate pe întreg traiectul acestei misiuni stranii - şi pe care de cele mai multe ori nici noi nu o înţelegem - misiune pe care o numim atât de complicat "viaţă"...; iar acestea rămân neschimbate tocmai pentru că ele reprezintă vectorii noştri existenţiali, acele repere ale vieţii noastre interioare, spirituale pe care le protejăm, le ascundem, le încuiem adânc în seiful sufletului nostru şi la care mai aruncăm din când în când câte un ochi, nu foarte des şi nu foarte insistent, nu pentru a verifica dacă mai sunt acolo, căci noi ştim că ele sunt acolo, ci pentru a ne reaminti că sunt acolo şi pentru a mai lua un strop de energie din ele pentru a merge mai departe, pentru a înşira zilele una după alta, într-o curgere dureroasă în care ne confundăm cu mobila din jur, cu cărtile din bibliotecă, cu zidurile care ne înconjoară...

Ne străduim să trăim cuminte, drept, să facem ceea ce ni se spune, ceea ce se aşteaptă de la noi, să ne descurcăm pe cont propriu, să facem multe lucruri, să devenim cineva, ca şi cum nu am fi cineva, creaţi după chipul acelui Cineva, să citim multe lucruri, unele care ne arată cât de greşită este viaţă pe care o trăim, cât de păcătoşi suntem, cât de nesănătoasă este mâncarea cu care ne hrănim acest vehicul pe care epicureiştii îl numeau trup; altele, din contră, au efectul de a shimba complet perspectiva pe care noi o proiectăm asupra vieţii noastre, şi atunci vectorii existenţiali trebuie fie scoşi la lumină, fie reinventaţi pentru că ignoranţa nu mai poate ţine locul adevărului, pentru că iluzia nu mai este suficientă... pentru că nu mai vrem să facem ceea ce se aşteaptă de la noi, ci vrem să facem ceea CE VREM NOI, pentru că vectorii se răzbună şi se răscoală pentru tot timpul în care au stau feriţi de lumină, închişi, uitaţi, nefolosiţi... pentru tot timpul în care te-ai confundat cu mobila... pentru că viaţa interioară devine bogată trebuie adusă la lumină... pentru că suntem fiinţe solare!

Iar atunci se naşte schimbarea, se naşte plânsul! Valorile, ierarhiile, lucrurile la care ţii, obiceiurile, credinţele, visele, iluziile, principiile, dependenţele, se pierd, se estompează... îşi pierd din intensitate, se metamorfozează... se înlocuiesc, se reinventează, se redescoperă, se reamintesc! Nimic nu mai contează, nimic nu mai este important, nimic nu mai este relevant... te agăţi disperat de gesturi şi de semne, de prezenţe şi mai ales de absenţe, de cuvinte, de modulaţii ale vocii, de culori, de vibraţii, de emoţii...

Vectorii se reorientează, se realiniază precum planetele, zilele nu mai au 24 de ore, iar orele nu mai sunt de ajuns, pentru că minutele devin ore, orele devin zile... banalele zile de marţi şi de vineri capătă longitudini cosmice... ele devin harta, devin fusurile orare după care se jalonează... misiunea ta! Dintr-o dată începi să înţelegi... totul capătă noimă, totul devin clar... şi nimic nu mai poate fi la fel pentru că TU nu mai eşti la fel!