Sărutul... vieţii!

joi, 11 martie 2010

Creştem învăţând să apreciem ceea ce este logic, incontestabil corect! Creştem făcând sau nevoindu-ne să facem ceea ce este logic, incontestabil corect, ceea ce trebuie, ceea ce se aşteaptă să facem! Creştem functionând aproape exclusiv dupa raţiune şi de foarte putine ori după sentimente... îi acordăm mentalului mult prea mult, iar inimii mult prea puţin... Ne înarmăm cu o exactitate obiectivă aproape în toate demersurile pe care le facem, uitând de cele mai multe de silabele albastre ale inimii... nu ne mai întrebăm ce diferenţiază un tablou al lui Rembrandt de unul al lui Matisse, un fragment de Bach de unul de Enescu... un vers al lui Minulescu de unul al lui Poe... un răsărit de altul, o emoţie de alta. Ne transformăm in mici roboţi, în fiinţe gri care reactioneaza la automatisme, uitând verdele din noi... uitând gustul buzelor... cristalele privirilor...
Uităm să ne întrebăm ce este acel ceva care se stinge o dată cu moartea şi lasă corpul ca pe un obiect inert să se reintegreze în ţărâna din care a fost creat; uităm să ne întrebăm ce este privirea omului, cuvântul, zâmbetul lui, ce sunt gesturile, atingerile, expresiile lui... 
Cee ce îl face pe om unic, neasemănat si irepetabil este modul în care iubeşte, în care se bucură, în care suferă, modul în care işi realizează şi trăieşte viaţa.
Dar, din fericire, nimic nu este întâmplător sau arbitrar, totul se întâmplă cu o raţiune care depăşeşte înţelegerea noastră, care trece dincolo de limitarea noastră... Ca atunci când Ilie şi-a lipit buzele de gura fiului văduvei din Sarepta Sidonului spre a-l aduce... la viaţă...
Ca atunci când patru buze se reîntâlnesc spre a readuce la lumina iubirea... spre a rosti împreună cuvintele acestei limbi; ca atunci când doi ochi pătrund în cele mai adânci unghere ale fiinţei tale şi nimic nu mai ai de ascuns, nimic nu mai poţi ascunde, nimic nu mai vrei ascunde. Atunci când ţepuşele cad, gheaţa inimii se topeşte, iar iubirea se transformă într-o dăruire fără nicio rezervă; atunci când ţepuşele cad, gheaţa inimii se topeşte şi  între cei doi se naşte sau renaşte, este vorbită sau numai reamintită dragostea, adevărată, dragostea autentică. Iar în dragostea adevărată, cu cât îl iubeşti mai mult pe celălalt, cu atât cunoşti mai mult despre el, cu atât crezi dragostei lui, cu atât te dăruieşti dragostei lui. Pentru că adevărata dragoste nu are niciodată sfârşit, nici după 12, nici după 5, nici după 25 de ani, ea este o perpetuă surpriză a descoperirii celuilalt chiar si atunci când este chiar lângă tine, când îl atingi, când îl miroşi, când îl priveşti... Pentru că adevărata dragoste este o mereu însetată dorinţă de cercetare a unicităţii fiinţei celuilalt!

2 comentarii:

Post Scriptum spunea...

"Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase,
Şi când aripile-i vă cuprind, supuneţi-vă ei.
Chiar dacă sabia ascunsă în penaju-i v-ar putea răni,
Iar când vă vorbeşte daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ar putea să vă sfarme visurile,
asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile." [Kahlil Gibran]
Ce as mai putea spune eu in plus ?

joi, 11 martie 2010, 23:01:00 EET
Netty van N spunea...

"TE IUBESC! Dincolo de orice întâmplare a fiinţei mele, tu eşti cel mai frumos adevăr al meu; şi cel mai dureros!" - DEEPAK CHOPRA

sâmbătă, 13 martie 2010, 21:21:00 EET