Patria sufletului este... iubirea!

Motto: "Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesubt, cerul de deasupra, norii si copacii!"

Nici unul dintre marii gânditori, înţelepţi, poeţi sau filosofi care au trăit sau care au încercat de-a lungul timpului n-au aflat vreodată răspuns la întrebarea " Ce este iubirea?". Îi putem urmări evoluţia, dar nu putem spune nimic despre naşterea ei. Pe culmile înălţării sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte, amuţeşte orice... cuvânt. Când inimile sunt atât de aproape, ele nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi ele se înţeleg. Putem încarcera lumina? Putem înnegri albastrul? Putem schimba silabele inimii? Ne scapă printre degete! Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, aceasta s-ar putea afla în însăşi formula omului. Pentru a ne vorbi de o esenţă iraţională când toate... săgeţile inteligenţei s-au epuizat, mai rămâne numai una - mitul: Unul şi cu Unul încetează a mai fi Doi şi rămân Unul; ei nu devin, ci rămân unul, adică îşi regăsesc, se regăsesc şi îşi constituie adevărul lor iniţial, tainic!

Un haiku spune "Fiinţa iubită este în lăuntrul meu"! Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească, dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine axa nemişcată a unei roţi care se învârteşte!

Trecând dincolo de senzualitate, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime; clarvăzătoare şi profetică, ea este revelaţie! Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce... iubeşte! Dacă iubirea nu ar crea o personalitate, un ipostas, mai frumos, mai... vital şi mai durabil decât noi, nu ar rămâne decât o plăcere... stearpă!

Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătesc: "ea îl privea pe Dumnezeu şi eu îl priveam prin ochii ei, iar cerul devenise mai albastru"... Să iubeşti ce n-ai să mai vezi nicicând de două ori... şi a iubi în această noutate mereu proaspătă, virgină, înseamnă a vedea mereu... răsăritul, când elementul cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamant strălucitor, rădăcina se înfige adânc în pământul întunecat... dar irisul se face albastru, triumfând peste tenebre!