Chipul... dincolo de faţă!

Fizionomia femeilor nu începe să se contureze decât la treizeci de ani. Până la această vârstă, pictorul nu găseşte pe chipul lor decât alb şi roz, surâsuri şi expresii care repetă un singur gând, gând de tinereţe şi iubire, gând uniform şi fără adâncime; dar la maturitate, totul în femeie a vorbit; pasiunile i s-au încrustat pe chip; a fost amantă, soţie, mamă; expresiile cele mai violente ale fericirii sau durerii au sfârşit prin a-i farda, a-i tortura trăsăturile; atunci un cap de femeie devine sublim, prin oroare, frumos, prin melancolie, prin tristeţe sau magnific prin melancolie!

Doamne nu îi ierta, că ştiu ce fac!

Românul este foarte accesibil culturii şi paradoxal de refractar civilizaţiei. Luat de la coarnele plugului şi instruit în şcoli, după de ani de învăţătură el poate combate pe Kant (http://ro.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant), polemiza cu Bergson (http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Bergson), poate concura în mânuirea bisturiului cu Roux (http://en.wikipedia.org/wiki/Gastric_bypass_surgery) şi să se măsoare cu Mackensen, dar pentru a învăţa să se radă, să se spele, să mănânce, să discute, şi să se comporte în societate nici contactul cu Occidentul şi nici cele mai multe generaţii de bună stare materială nu-i ajung. Şi e desigur întristător şi din punct de vedere naţional umilitor spectacol să vezi un om de înaltă cultură sau chiar ministru al ţării comportându-se ca un valet, când se pot vedea (şi foarte des) valeţi prezentându-se cu mai multă distincţie. Faţă de veacul în care trăim şi faţă de cultura pe care am reuşit să o asimilăm pseudo-civilizaţia în care respirăm e un penibil anacronism!

P. S. 

Voi reveni în curând cu câteva fotografii care ilustrează parţial, dar dincolo de elocvenţă starea mizerabilă a naţiunii în care ne chinuim!

E la modă să fii... Eco!

Dincolo de infantilismul acestei sintagme cu care toţi am înnebunit sau suntem împinşi spre nebunie, intoxicaţi mediatic zilnic la TV şi nu numai, este o realitate pe care nu o putem ignora! Sigur, acest lucru este discutabil, iar a-l ignora sau a face ceva este numai o chestiune de alegere!

Că România este o ţară de gunoaie, la figurat şi mai ales la propriu este incontestabil! Este evident în fiecare zi, iar noi cei care trăim în această ţară magnifică ştim cel mai bine! Nu insist, nu dezvolt tocmai din cauza evidenţei afirmaţiilor mele, pe care Dumnezeu însuşi şi în egală măsură românii ştiu că nu mai e nevoie să le probăm!

Dar dincolo de toate acestea rămâne totuşi întrebarea: "Ce putem face?" Fireşte răspunsurile pot fi infinite! De la cele pline de seva gândirii deontologice până la cele stupide şi copilăreşti!

Ca şi acţiunea pe care a întreprins-o şcoala unde... funcţionez eu! Aceea de a transmite un mesaj de bun simţ, că asta am văzut şi am înţeles eu, comunităţii în care noi toţi trăim, şi anume "NESIMŢIŢILOR, NU MAI ARUNCAŢI GUNOAIELE LA ÎNTÂMPLARE!"

Dincolo de efectele firave, aproape inexistente ale acestei acţiuni atât de bombastic numită de "ecologizare", dincolo de faptul că probabil peste ceva timp gunoaiele vor apărea din nou acolo, sau unele noi le vor lua locul celor pe care elevii de la şcoală le-au adunat, dincolo de formalismul pe care toată lumea în condamnă, dar nimeni nu face nimic, dincolo de o zi nu pierdută, ci aş spune eu... consumată, dincolo de interacţiunea mai liberală dintre elevi şi profesori, dincolo de fotografiile pe care le-am făcut ca şi cum am fi fost la Piramide sau la Taj Mahal, rămâne un lucru cert, care valorează cât toate celelelalte la un loc: acela că printre cei care au participat la colectarea gunoaielor şi printre cei care au observat că un grup mare de elevi le colectează gunoaiele pe care ei le-au deversat cu o neruşinare sfidătoare se află unul sau mai mulţi care ÎNŢELEG că acest lucru nu se poate prelungi la nesfârşit şi acest unul sau mai mulţi vor deveni purtători de cuvânt ai mesajului pe care noi l-am lansat pentru a doua oară comunităţii, acela că nu este deloc în regulă să fii... nesimţit! Acela că înainte de te plânge de ţara în care trăieşti, străduieşte-te tu să o faci mai bună şi ceilalţi te vor urma!

Bucătarul - o fiinţă utopică!

Bucătarul - o fiinţă utopică! Lucrează în acel spaţiu de dragul altui timp şi altui spaţiu: al celor în care sălăşluieşte plăcerea... cronologia este răsturnată, el o răstoarnă; viitorul nu mai este un rezultat al prezentului, mai degrabă prezentul este... însărcinat de viitor!

Mâncarea este gătită pe plită aşa cum gânduri neobişnuite sunt gătite în mintea noastră, iar limbajul nostru comun, colocvial ştie că mintea este o bucătărie. A gândi înseamnă a găti, înseamnă a transforma ideile neprelucrate prin puterea... focului. Gândurile preparate în bucătărie sunt diferite... în bucătărie se predă, se învaţă o altă metafizică... lumea nu mai este pentru contemplat, ci lumea este pentru mâncat, ea trebuie transformată într-un mare banchet.

Marea întristare în viaţă, care începe în copilărie şi continuă până la moarte, este că privitul şi mâncatul sunt sunt două lucruri distincte; pentru a fi reală, lumea trebuie să fie şi trupească, iar a fi trupească înseamnă şi a fi mâncată!

Aşa se explică profunda intuiţie a unor limbi care vorbesc despre actul de a face dragoste ca despre o... mâncare! Ele sunt într-adevăr acelaşi lucru: a-l lua pe celălalt înlăuntru, a simţi gustul ei sau al lui, a arăta prin privire că celălalt ne face plăcere; a îngădui să fim luaţi înlăuntru celuilalt, a ne oferi trupul spre a fi... mâncat şi a ne bucura de fericirea supremă de a ne vedea reflectaţi înlăuntrul oglinzii ca ochii celuilalt, ca un lucru încântător! Mâncarea înseamnă cunoaştere, mâncarea are aceeaşi origine ca şi cunoaşterea! A cunoaşte înseamnă a-i simţi gustul, a-i simţi efectul... asupra trupului, pentru că lucrurile nu sunt nimic în ele însele! Când ochii sunt închiţi şi incapabili de a vedea, gura gustă mâncarea... iar atunci toate îndoielile sunt spulberate! Iar bucătarul, cel care găteşte, el şi de cele mai multe ori Ea...se hrăneşte atunci...

Critica Raţiunii care... găteşte!

Promiteam zilele trecute că voi reveni puternic, în forţă, cu abordări noi pe blog! O fac acum motivat tot de o postare mai veche, ce gravitează tot în jurul ideii de mâncare pentru că inevitabil în jurul acestei idei gravitează şi viaţa noastră, şi dacă tot petrecem atât de mult timp - unii dintre noi - prin bucătării, măcar să ne gândim sau să vă gândiţi la mâncare, la bucătărie şi la bucătar şi în alt mod decât cel în care o facem în mod comun.

Luată de una singură bucătăria nu are niciun sens, ea este moartă! Pentru a fi vie are nevoie de un suflet, al bucătarului, al celui care găteşte... el - şi de cele mai multe ori Ea - ştie că suntem fiinţe flămânde, ştie că suntem ceea ce mâncăm. Chiar şi animalele ştiu asta, poate chiar mai bine decât noi, numai că ele nu gătesc, iar dorinţa lor este inofensivă, mănâncă doar ce este crud, fiind numai fiinţe ale naturii; pe când bucătarul, cel care găteşte, el şi de cele mai multe ori Ea, ştie că foamea noastră este infinită, o foame pe care natura nu o satisface, pentru că această foame nu ţine de trup; ea vine din sufletul nostru!

Bucătarul trăieşte şi el al rândul lui din... cuvinte! Căci şi cuvintele sunt bune de... mâncat! Mai ales atunci când sunt dulci, mieroase! El mănâncă cuvinte chiar înainte de a-şi începe munca; focul arde, iar oalele fierb! Ochii văd culori... invizibile, nasul simte mirosuri absente, gura gustă savori... ce nu există fizic! Trupul este stăpânit de mâncarea care n-a fost încă preparată... imaginaţia sa este o bucătărie şi un banchet în acelaşi timp!

Însă foamea singură nu este suficientă, dacă bucătarul nu ar da nume lucrurilor! O masă este sufletul bucătarului transformat în mâncare; aşa cum este posibilă interpretarea viselor cuiva tot aşa cred că este posibilă o psihanaliză a mâncării... poate sună aberant, dar chiar cred că acest lucru este posibil!

Bucătarii nu mănâncă ceea ce gătesc, ei doar gustă! Ei nu gătesc pentru ei, ei gătesc pentru alţii! Mâncarea este o plăcerea, dar ei tânjesc după un alt fel de plăcere, ei mănâncă o mâncare diferită, mănâncă bucuria după chipul celor care mănâncă... mâncarea!

Bucătarul, cel care găteşte, el şi de cele mai multe ori Ea, mănâncă cu... ochii!

For The First Time...

For the First Time feeling empty and tired and beaten down... but I will come back strong next week, so watch out!

This love is a strange love!

Una dintre cele mai triste piese pe care le-am ascultat vreodată!

Sexualitatea modernă sau terapia contra plictiselii!

După ipocrita pudoare din perioada victoriană a tristului secol al XIX - lea, defularea colectivă, extremismul sexual şi demistificarea tabuurilor sale ajung la o dezlănţuire erotică fără precedent; o sexualitate obsedantă, obositoare, invadează viaţa publică! Nu e nevoie de exemple căci sunt peste tot în jurul! Le vedem zilnic, ne invadează zilnic casele, viaţa, ochii... Lumea a devenit o femeie cu moravuri rele care-i atrage pe toţi bărbaţii care o doresc pentru frumuseţea ei...

Filmat sub flashuri, proiectat pe ecrane, expus pe afişe, misterul, taina de odinioară nu lasă acum loc decât... genitalului grotesc, monstruos, provocator, o anatomie oferită unei curiozităţi bolnave, morbide... repede blazată! Pierderea misterului, a tainei, a sfinţeniei într-o măsură aproape universală preface iubirea sau mai degrabă o reduce la ceva cu totul lipsit de importanţă, la nivelul eliberării unei tensiuni... trupeşti! O plicticoasă platitudine traversată de scurte convulsii, tresăriri, încordări de... insecte! Se face dragoste fără dragoste, fără bucurie şi uneori chiar fără plăcere... un erotism diform, de bâlci, la îndemâna oricui, fără, suflet, fără emoţie, fără tandreţe, fără a-l "mânca" pe celălalt! Or această degradare sistematică, continuă nu face altceva decât să producă cu timpul o scădere extrem de periculoasă a sensiblităţii erotice, să ducă la o bătrâneţe precoce a simţurilor blazate! Erotismul diform, grotesc colectiv, vulgarozarea mijloacelor, dezgustul general nu face altceva decât să ducă la o desexualizarea a umanităţii! Cel care este carnal în trup, devine carnal şi în duh! Omul redus numai la trup, uitând iubirea, uitându-i sensul, uitându-i bucuria ajunge să fie secătuit de forţele sale vitale care provin exact din ea, care provin din duh! Iubirea ruptă din spiritual nu oferă decât trupuri din care sufletul lipseşte şi nu face altceva decât să producă ravagii mentale... dihotomii care scindează definitv fiinţa, care o înstrăinează!

Sexul ridicat la rangul de obiect al unei şi triste, bolnave... religii nu are nimic în comun nici măcar cu fetişismul religios antic, care cunoştea cel puţin sacrul, taina, misterul...; religie tristă şi bolnavă, nesemnificativă prin profanările pe care le practică, prin care îşi lasă "adepţii" să plece într-o stare de degradare şi, azi mai mult ca oricând, bolnavi! Pentru că au uitat iubirea, au uitat tandreţea, au pierdut misterul, au uitat să se privească în ochi şi vor înainte de toate... trupul!

Noi abordări!

Lipsa postărilor mele de pe blog va fi compensată mâine cu ceva absolut superb... nu dezvălui acum decât un singur gând din ceea ce se constituie a fi postarea de mâine...

Nudismul, bikinismul lumii demente în care trăim, etalarea neruşinată a trupului provoacă o reacţie neaşteptată şi  o explică oarecum sau în parte trendul, moda, tendinţa, voga lepădării de veştminte, a strip-teasului, a tachinării prin lepădarea... zdrenţelor textile; învăluirea şi dezvăluirea, pe care sensibilitatea blazată ar dori să o facă să dureze la infinit. Nu goliciunea, ci ascunderea sub văluri excită femeia sau bărbatul moderni, profund dezechilibraţi; indirect, însăşi cerinţa "vălului" este cea care se răzbună pe depravarea dusă la extrem...



În limba greacă există patru termeni care redau “chipurile iubirii”:
* eros (iubirea sexuală),
* sorgé (iubirea familială),
* philía (ataşamentul sau prietenia)
* agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea).
Dumnezeu, înteles ca Agápe, este acel "l'Amor che muove il sole e l'altre stelle" (“Iubirea ce roteşte sori şi stele”), aşa cum magistral afirma Dante într-unul din poemele sale. La nivel uman, “dragostea [agápe] este o dispozitie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pamânteşti”, afirma Sf. Maxim Mărturisitorul.

Patria sufletului este... iubirea!

Motto: "Se iubeau unul pe celălalt fiindcă totul dorea să fie aşa: pământul de dedesubt, cerul de deasupra, norii si copacii!"

Nici unul dintre marii gânditori, înţelepţi, poeţi sau filosofi care au trăit sau care au încercat de-a lungul timpului n-au aflat vreodată răspuns la întrebarea " Ce este iubirea?". Îi putem urmări evoluţia, dar nu putem spune nimic despre naşterea ei. Pe culmile înălţării sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte, amuţeşte orice... cuvânt. Când inimile sunt atât de aproape, ele nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi ele se înţeleg. Putem încarcera lumina? Putem înnegri albastrul? Putem schimba silabele inimii? Ne scapă printre degete! Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, aceasta s-ar putea afla în însăşi formula omului. Pentru a ne vorbi de o esenţă iraţională când toate... săgeţile inteligenţei s-au epuizat, mai rămâne numai una - mitul: Unul şi cu Unul încetează a mai fi Doi şi rămân Unul; ei nu devin, ci rămân unul, adică îşi regăsesc, se regăsesc şi îşi constituie adevărul lor iniţial, tainic!

Un haiku spune "Fiinţa iubită este în lăuntrul meu"! Pentru a întrezări ceva din iubire, trebuie să ajungi mult dincolo de ea, până la acel adânc al sufletului în care pasiunea, de acum liberă de orice exaltare trupească, dar fără a-şi pierde ceva din bogăţia conţinutului, devine axa nemişcată a unei roţi care se învârteşte!

Trecând dincolo de senzualitate, iubirea îi dă trupului o nebănuită profunzime; clarvăzătoare şi profetică, ea este revelaţie! Ea face ca sufletul persoanei iubite să fie văzut cu totul în lumină şi să ajungă la un nivel de cunoaştere care aparţine numai celui ce... iubeşte! Dacă iubirea nu ar crea o personalitate, un ipostas, mai frumos, mai... vital şi mai durabil decât noi, nu ar rămâne decât o plăcere... stearpă!

Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătesc: "ea îl privea pe Dumnezeu şi eu îl priveam prin ochii ei, iar cerul devenise mai albastru"... Să iubeşti ce n-ai să mai vezi nicicând de două ori... şi a iubi în această noutate mereu proaspătă, virgină, înseamnă a vedea mereu... răsăritul, când elementul cel mai tenebros se preschimbă în lumină, carbonul opac devine diamant strălucitor, rădăcina se înfige adânc în pământul întunecat... dar irisul se face albastru, triumfând peste tenebre!

Schimbarea la faţă a... blogului!

Începând cu luna noiembrie m-am alăturat şi eu clanului... blogerilor! Am făcut-o oarecum condiţionat, dar pe parcurs am descoperit că un blog, blogul meu - şi nu numai, pentru că aici se pot regăsi toţi cei care folosesc unul - poate deveni, în măsura în care o faci cu pasiune şi pui suflet, un instrument extraordinar de a păstra legătura cu lumea sau chiar de a-ţi... exhiba gândurile sau de a da ocazia celor care te văd într-un anume fel să ajungă la o... faţă sau la o... interfaţă la care, poate în mod obişnuit, nu au acces! Devine un mod impersonal de a comunica, poate chiar cu tine... devine o punte de acces,  devine o frânghie deasupra unui abis, devine o şansă de a transmite un mesaj în speranţa că el va ajunge la un moment dat, mai devreme sau târziu la ochii celorlalţi!

În ciuda falsului sentiment de confort sau de stabilitate pe care ţi-l imprimă sindromul... obişnuinţei sub toate aspectele vieţii, cred că schimbarea e bună! Schimbarea e necesară! Schimbarea aduce speranţă! Schimbarea ne motivează, ne reenergizează... ne pune din nou în mişcare, ne reaminteşte că suntem vii, ne scutură din comoditatea şi stabilitatea false pe care ni le imprimă obişnuinţa... Sunt lucruri care se schimbă în fiecare zi, care ne schimbă în fiecare zi, care trec peste peste noi, care ne fac mai buni sau mai răi,  care ne întineresc sau ne îmbătrânesc; care ne readuc fericirea, care ne fac să iubim din nou, să ne îndrăgostim din nou! Schimbarea ne prinde bine de multe ori! Avem nevoie de ea! Schimbarea vine să ne reamintescă ce eram, cum eram, ce gândeam, ce simţeam cândva! Schimbarea vine să ne sensibilizeze! Să aducă la suprafaţă omul mai bun care eram odată şi pe care l-am îngropat adânc, pe care viaţa l-a îngropat adânc!

Nu vreau să mai lungesc discursul meu... nu vreau decât să spun că din dorinţa de schimbare am schimbat şi blogul meu... la faţă sau la... interfaţă! L-am făcut albastru, l-am făcut mai viu!

Schimbarea e bună deoarece cu cât încercăm să ne modelăm după vrerea celorlalţi, cu atât ajungem într-un pas mort, care ne îngrădeşte devenirea. Fericit este cel care îşi reinventează blogul propriei... vieţi, cel care o face cu şi din toată inima.

Şoapte din... iubire!

"Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi: 

- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei. 

- Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înţeleptul.

- Păi, ţipăm să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol. 

Maestrul întrebă din nou:

- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanţă, ei trebuie să strige, să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând: 

- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă,nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere."

Sărutul... vieţii!

Creştem învăţând să apreciem ceea ce este logic, incontestabil corect! Creştem făcând sau nevoindu-ne să facem ceea ce este logic, incontestabil corect, ceea ce trebuie, ceea ce se aşteaptă să facem! Creştem functionând aproape exclusiv dupa raţiune şi de foarte putine ori după sentimente... îi acordăm mentalului mult prea mult, iar inimii mult prea puţin... Ne înarmăm cu o exactitate obiectivă aproape în toate demersurile pe care le facem, uitând de cele mai multe de silabele albastre ale inimii... nu ne mai întrebăm ce diferenţiază un tablou al lui Rembrandt de unul al lui Matisse, un fragment de Bach de unul de Enescu... un vers al lui Minulescu de unul al lui Poe... un răsărit de altul, o emoţie de alta. Ne transformăm in mici roboţi, în fiinţe gri care reactioneaza la automatisme, uitând verdele din noi... uitând gustul buzelor... cristalele privirilor...

Uităm să ne întrebăm ce este acel ceva care se stinge o dată cu moartea şi lasă corpul ca pe un obiect inert să se reintegreze în ţărâna din care a fost creat; uităm să ne întrebăm ce este privirea omului, cuvântul, zâmbetul lui, ce sunt gesturile, atingerile, expresiile lui... 

Cee ce îl face pe om unic, neasemănat si irepetabil este modul în care iubeşte, în care se bucură, în care suferă, modul în care işi realizează şi trăieşte viaţa.

Dar, din fericire, nimic nu este întâmplător sau arbitrar, totul se întâmplă cu o raţiune care depăşeşte înţelegerea noastră, care trece dincolo de limitarea noastră... Ca atunci când Ilie şi-a lipit buzele de gura fiului văduvei din Sarepta Sidonului spre a-l aduce... la viaţă...

Ca atunci când patru buze se reîntâlnesc spre a readuce la lumina iubirea... spre a rosti împreună cuvintele acestei limbi; ca atunci când doi ochi pătrund în cele mai adânci unghere ale fiinţei tale şi nimic nu mai ai de ascuns, nimic nu mai poţi ascunde, nimic nu mai vrei ascunde. Atunci când ţepuşele cad, gheaţa inimii se topeşte, iar iubirea se transformă într-o dăruire fără nicio rezervă; atunci când ţepuşele cad, gheaţa inimii se topeşte şi  între cei doi se naşte sau renaşte, este vorbită sau numai reamintită dragostea, adevărată, dragostea autentică. Iar în dragostea adevărată, cu cât îl iubeşti mai mult pe celălalt, cu atât cunoşti mai mult despre el, cu atât crezi dragostei lui, cu atât te dăruieşti dragostei lui. Pentru că adevărata dragoste nu are niciodată sfârşit, nici după 12, nici după 5, nici după 25 de ani, ea este o perpetuă surpriză a descoperirii celuilalt chiar si atunci când este chiar lângă tine, când îl atingi, când îl miroşi, când îl priveşti... Pentru că adevărata dragoste este o mereu însetată dorinţă de cercetare a unicităţii fiinţei celuilalt!

Iar venerarea să fie în tăcere!

La un moment dat un ucenic cam nătâng al unui mare maestru Zen, din dorinţa de a se îmbunătăţi pe sine, l-a rugat pe maestrul său dacă poate să îi faciliteze o întâlnire cu an alt mare maestru Zen despre care auzise lucruri uimitoare, ca din această întâlnire el să înveţe mari taine! Acesta se declară de acord şi după multe eforturi şi mari cheltuieli, neghiobul, dar dornicul de perfecţiune discipol, l-a adus pe celălalt mare maestru Zen, iar cei doi titani ai duhului s-au aflat faţă în faţă! S-au înclinat cu multă curtoazie şi preţuire reciprocă! S-au privit adânc, şi-au zâmbit... În tot acest timp ucenicul îi privea şi aştepta ca cei doi... grei să îşi vorbească despre marile taine ale lumii, despre adâncurile nebănuite şi de nepenetrat ale sufletului, despre învăţăturile înalte la care numai marii iniţiaţi sau chiar îngerii au acces! Ziua se apleca spre seară, cei doi se priveau numai, au băut împreună ceaiul cu multă ceremonie... Noaptea a venit grăbită, aceştia au plecat fiecare în chilia lui spre a-şi împlini rânduielile duhului... Dimineaţa a venit din nou, cei doi s-au trezit, s-au împrospătat pentru noua zi, au meditat spre cinstirea zeului... s-au privit, iar după un timp s-au despărţit, înclinându-se şi zâmbindu-şi la fel de ceremonios!

După despărţirea celor doi, ucenicul buimăcit complet, oarecum mâhnit şi enervat pentru toată cheltuiala şi strădania lui, a sărit reproşându-i maestrului său: "M-ai lăsat să cheltui şi să zăbovesc atât, să călătoresc fără oprire ca un turbat, ca la căpătul acestei misiuni să mă aflu şi eu mai îmbunătăţit! Iar voi nu aţi făcut nimic, nu aţi schimbat un cuvânt, nu aţi scos un sunet, nu aţi făcut altceva decât să vă priviţi! Tu care tot timpul mă bombăni!" La care marele maestru i-a răspuns: "Dar TĂCEREA, TĂCEREA... ai ascultat-o?"

Femeia şi mântuirea lumii

Obiect al puterilor obscure şi al unor procese fiziologice stranii, infirmă în trup şi impură în natura ei, uşoară şi pasivă, aşa se prezintă femeia bărbatului activ şi creator, celui care făureşte viitorul şi aduce cei mai mulţi bani în casă; din păcate de cele mai multe ori ea însăşi ajunge să se vadă şi mai ales să se şi comporte aşa! Totul în natura ei o pregăteşte pentru maternitate, dar ea nu poate fi niciodată sigură că o va împlini şi riscă în fiecare clipă să resimtă amărăciunea fiinţei... ratate!

Femeia nu are un destin propriu, ea este o fiinţă al cărei destin se raportează la al bărbatului, şi mai mult, a se uni cu acest destin este un privilegiu; chiar şi în dragoste femeia este pasivă, supusă, dominată. Femeia se dă şi este dată de soţie; bărbatul o ia aşa cum şi-ar face o plăcere, folosindu-se de femeie, şi tot el o dă.

Dar roaba se răzbună pe stăpân! Dăruindu-se în întregime, femeia doreşte să-l aibe şi ea pe bărbat în întregime, devenind astfel temnicerul lui; cercul se închide şi doar moartea vine cu o... soluţie! Căsătoria aduce femeii o poziţie socială, dar văzute de aproape menajul, viaţa de lume, maternitate nu sunt adesea decât false evaziuni. În multele ei îndeletniciri femeia este mereu ocupată fără a putea face ceva, işi pierde timpul întreţinând lucrurile şi fiinţele şi sfârşeşte prin a se obişnui ea însăşi să întreţină şi să fie întreţinută; dragostea, misticismul, narcisismul nu îi aduc o adevărată legătură cu lumea, mai degrabă o izolează şi devin pentru ea o fugă!

Din fericire pentru mine, nu ader decât la puţine dintre lucrurile pe care le-am constat mai sus! Vocaţia femeii rămâne după mine una nu neapărat legată de societate, ci mai degrabă una legată de... omenire! Câmpul ei de acţiune nu este civilizaţia, ci este cultura!

Cu ochii deschişi şi cu candelele pline de untdelemn cele 5 fecioare înţelepte îşi aşteptau Mirele! Sufletul devine cu totul, devine în întregime "ochi"... adevărata transcendenţă, adevărata depăşire a barierelor convenţionale, uneşte masculinul cu femininul,  "în aritmetica iubirii 1 + 1 = 1", aşa cum afirma prietenul meu, într-o integrare care transformă elementele sale! Ea opreşte împărţirea lor în femele şi masculi, în eu şi non-eu!