Scriam în postarea de ieri că telenovela se desfăşoară pretutindeni numai că oamenii sunt diferiţi. Şi atunci începem să descoperim, şă conştientizăm, să înţelegem şi să acceptăm, poate, că într-o manieră bizară noi înşine suntem problema, însă nu ştim ce anume trebuie sau ar trebui să facem! Pentru că nu suntem suficienţi de puternici să trecem peste noi înşine! Sabotăm şi ne sabotăm; renunţăm la tot, relaţii, cariere, uneori chiar şi la copii! Ne refugiem în alcool, ne... magnetizăm privirile în vitrinele (şi în spatele lor) magazinelor de... vise! Controlăm! Sau vrem să controlăm! Suntem obsedaţi! Dependenţi! Supraabundenţi şi supraponderali! Ne ascundem!
Atacăm! Forma sau felul de manisfestare a... disfuncţiilor noastre este complet irelevant! Şi poate chiar şi neimportant! Atât timp cât descoperim şi folosim mijloace diverse de a exhiba ura asupra sinelui! Şi de exhibat e clar că o vom facem! Toată această energie emoţională neconsumată constructiv şi spre zidirea noastră se va difuza în ceva, undeva! Cumva! Iar ura de sine poate fi o emoţie puternică, una ce te consumă dinlăuntru şi pe dinlăuntru! Focalizată către sine se preface într-un... iad, exact, un iad personal: dependenţă, obsesie, depresie, relaţii umane violente, boală, angoasă, psihoză şi pot continua la nesfârşit, căci fiinţa umană are resurse nelimitate în a practica răul, aşa cum le are în egală măsură şi spre a face binele!
Proiectată afară, exhibată, devine iadul nostru colectiv, societatea umană bolnavă, care suferă din cauza disfuncţiilor comune: război, jaf, crimă, violenţă, opresiune, sclavagism modern! Este exact acelaşi lucru, numai că de data asta iadul are mai multe... reşedinţe!
Postări
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu