Anatomia unei... emoţii (II)

     Scriam în postarea de ieri că telenovela se desfăşoară pretutindeni numai că oamenii sunt diferiţi. Şi atunci începem să descoperim, şă conştientizăm, să înţelegem şi să acceptăm, poate, că într-o manieră bizară noi înşine suntem problema, însă nu ştim ce anume trebuie sau ar trebui să facem! Pentru că nu suntem suficienţi de puternici să trecem peste noi înşine! Sabotăm şi ne sabotăm; renunţăm la tot, relaţii, cariere, uneori chiar şi la copii! Ne refugiem în alcool, ne... magnetizăm privirile în vitrinele (şi în spatele lor) magazinelor de... vise! Controlăm! Sau vrem să controlăm! Suntem obsedaţi! Dependenţi! Supraabundenţi şi supraponderali! Ne ascundem!

     Atacăm! Forma sau felul de manisfestare a... disfuncţiilor noastre este complet irelevant! Şi poate chiar şi neimportant! Atât timp cât descoperim şi folosim mijloace diverse de a exhiba ura asupra sinelui! Şi de exhibat e clar că o vom facem! Toată această energie emoţională neconsumată constructiv şi spre zidirea noastră se va difuza în ceva, undeva! Cumva! Iar ura de sine poate fi o emoţie puternică, una ce te consumă dinlăuntru şi pe dinlăuntru! Focalizată către sine se preface într-un... iad, exact, un iad personal: dependenţă, obsesie, depresie, relaţii umane violente, boală, angoasă, psihoză şi pot continua la nesfârşit, căci fiinţa umană are resurse nelimitate în a practica răul, aşa cum le are în egală măsură şi spre a face binele!

     Proiectată afară, exhibată, devine iadul nostru colectiv, societatea umană bolnavă, care suferă din cauza disfuncţiilor comune: război, jaf, crimă, violenţă, opresiune, sclavagism modern! Este exact acelaşi lucru, numai că de data asta iadul are mai multe... reşedinţe!

Anatomia unei... emoţii!

     Deşi ne naştem plini de iubire, aici pe pământ învăţăm frica! Nu este în noi, o învăţăm şi o trăim aici, pe pământ! Unde ai crede că am avea, poate, puţină compasiune pentru noi înşine, dar, greşit, nu avem! Mulţi dintre noi avem ceea ce ne trebuie: aspect, aptitudini, educaţie, talent, cunoştinţe... Însă din anumte puncte de vedere suntem paralizaţi! Ne este teamă! Nu de ceva anume, ci ne este teamă, pur şi simplu! Ne ferecăm în lanţuri emoţionale, dezgustaţi, să nu spun scârbiţi, de noi înşine, gândind, greşit, că poate unora nu le este pe atât de frică pe cât ne este nouă, lucru care, poate, ne face să ne fie şi mai teamă; ne gândim că poate au ceva ce noi nu avem, că poate ştiu ceva ce noi nu ştim, că poate posedă ceva ce noi nu posedăm, că poate nouă ne lipseşte chiar... un cromozom! Ne este teamă! Nu de ceva anume, ci ne este teamă, pur şi simplu! Ne este teamă că nu avem relaţia perfectă sau din contră! Ne este teamă că oamenii nu ne plac sau din contră! Ne este teamă de succes în aceeaşi măsură în care ne este teamă de eşec! Ne este teamă să nu murim de tineri, fiindu-ne teamă în egală măsură că vom muri bătrâni! Ne este teamă, paradoxal, mai mult de viaţă decât de moarte! Mai mult să trăim decât să murim!

     Şi aproape întotdeauna suntem disperaţi să găsim o soluţie, o ieşire prin... fugă - despre care nu mai vorbesc am făcut-o în multe rânduri - sau prin prin evoluţie, dezvoltare personală! Ne înscriem la cutare curs, loc de muncă, terapeut, seminar, dietă, relaţie, aventură sau proiect! Dar mult prea des toate acestea nu au niciun efect, gradele universitare nu ne ajută, dietele nu au efect, proiectele nu au continuitate sau aplicabilitate, aşa că ne trezim în aceleaşi lanţuri care devin din ce în ce mai groase şi mai strânse! Aceeaşi telenovelă care se desfăşoară în locuri diferite, cu oameni diferiţi!

Copilărie, ceţuri şi minuni!

     Scriam ieri că  existăm pe pământ spre a fi părtaşi la lucrarea divină de "difuzare" a iubirii, a luminii, sub toate formele pe care acestea le îmbracă! Pentru că iubirea te face mai bun, mai cald, mai sensibil, mai atent la cei din jur, mai răbdător, mai credicios, mai plin de nădejde, aşa cum însuşi sf. ap. Paul spunea cu un mileniu şi mult peste în urmă!

     Iubirea este înscrisă adânc în codul nostru emoţional genetic! nu poate fi distrusă, nu poate fi decât ascunsă sau reprimată!  Iar lumea perfectă a copilăriei, a iubirii, se află încă, adânc îngropată, în mintea noastră! Am citit cândva "Ceţurile Avalonului", carte extraordinară care face o aluzie mitologică la povestirile legate de regele Arthur şi cavalerii săi! Avalon-ul este o insulă misterioasă, ascunsă în spatele unor ceţuri uriaşe şi impenetrenabile, care dacă nu se ridică, drumul către insulă este imposibil în aceeaşi măsură în care dacă nu crezi că insula este acolo, ceţurile nu se ridică!

     Avalon-ul, Dumbrava minunată, Ţara de dincolo de negură sau oricare alt loc imaginar, reprezintă o lume dincolo de lumea pe care o percepem prin mijlocirea imediată, instantanee a simţurilor; simbolizează sensul magic al lucrurilor, tărâmul miraculos al copilăriei, care este cel mai adânc nivel al sinelui nostru - spun psihiatrii şi probabil nu o spun fără motiv. Este ceea ce suntem noi într-adevăr şi ceea ce este în adevăr nu se disipează şi nici nu dispare! Adevărul nu încetează a mai fi adevăr doar pentru că noi nu îl mai privim sau nu îl mai percepem! Iubirea pur şi simplu se înceţoşează, se înconjoară de ceţuri mentale, de psihoze, de angoase existenţiale, îşi pierde... clarul pentru că se focalizează pe altceva!

     Avalon-ul este lumea pe care o ştiam atunci când eram "conectaţi" la delicateţea noastră, la inocenţă, la propriul nostru sine! În fapt este aceeaşi  lume pe care o vedem azi, însă... infuzată de iubire, interpretată şi înţeleasă delicat prin lentila nădejdii, a credinţei şi a miraculosului. Poate fi "recuperată" cu uşurinţă, deoarece percepţia este o chestiune care ţine de alegere, pentru că... ceţurile se ridică atunci când credem că Avalon-ul este dincolo de ele!

     Şi aceasta este, de fapt, minunea: ridicarea ceţurilor, metamorfoza percepţiei, întoarcerea la... iubire!

Despre iubire si alte... metehne! (III)

     Am fost programaţi spre a fi perfecţi încă din clipa în care ne-am născut! Aveam o predilecţie nativă, naturală către iubire. Imaginaţia ne era creativă şi abundentă. Eram "angrenaţi" într-o lume mult mai bogată decât cea la care suntem conectaţi acum; o lume plină de încântare, farmec şi magie!

     Dar ce s-a întâmplat între timp? De ce pe măsură ce atingem o anumită vârstă şi privim în jur remarcăm că magia a dispărut? Pentru că am fost crescuţi, am fost educaţi să ne focalizăm, să "facem clarul" pe altceva, în afara noastră şi nu ÎN noi! Am fost educaţi să gândim... nenatural! Ne-a fost inoculată o filozofie defectă, un mod de a privi lumea care ne contrazice pe noi, care contrazice ceea ce suntem noi! Am fost învăţaţi să privim lumea aşa cum au ajuns unii să o privească, am ajuns un element dintr-o matrice, dintr-o reţea... socială!

Însă încă de la naştere am fost înzestraţi cu scânteia divină, iubirea! Iubirea care este faptul esenţial şi fundamental al existenţei noastre! Realitatea supremă şi motivul prezenţei noastre pe pământ! A fi pe deplin conştient de acest lucru, a trăi şi a experimenta iubirea, cu tot ce are, cu tot ce aduce ea, cu toate metamorfezele la care te supune, asumat şi de bunăvoie, prin tine şi prin alţii este, de fapt, scopul vieţii noastre!

     Căutăm sensul vieţii, şi facem din asta o "cruciadă" modernă în căutarea unui "Graal" contemporan, a unui mit futurist şi preapocaliptic-milenar, în M5-uri, în Vuittoane şi iPhoane, în diamante sângerii şi "cărnuri" caramelizate de soarele Mediteranei sau te mai miri care soare. Însă sensul vieţii nu se regăseşte în bunurile materiale; sensul vieţii, împărăţia lui Christos, se regăseşte în noi înşine, aşa cum Christos însuşi ne învaţă! (Luca 17. 21)

     Atunci când atribuim valoare altor lucruri decât iubirea - maşini, bani, case, prestigiu, poziţie socială - iubim lucruri care nu ne pot întoarce iubirea. Căutăm Sensul în lucruri fără noimă! Banii, în sinea lor, nu înseamnă nimic! Bunurile materiale, în sinea lor, nu înseamnă nimic! Totul poate fi luat de la noi afară de dragoste! Şi acest lucru face ca dragostea să fie acel unic lucru, pe care noi sa îl putem da! Toate celelalte - membrele trupului, inteligenţa şi posesiunile - ne pot fi luate cu de-a sila, dar dragostea nu poate fi nicicum dobândită din partea noastră, decât dacă noi singuri o vom da! Asumat, conştient şi de bunăvoie!

     Existăm pe pământ spre a fi co-ziditori cu Dumnezeu prin împărtăşirea iubirii. Şi numai aşa înveţi cu adevărat să-i priveşti pe cei din jur şi să le descoperi frumuseţea luminoasă fără a dori, însă, să le-o iei în stăpânire!