Cine sunteţi, de fapt?

În fiecare zi privim în jur; vedem case, copaci, maşini... sentimente şi resentimente, extreme şi echilibre, prezenţe şi, mai ales, absenţe. Vedem... oameni! De cele mai multe ori trecem pe lângă ei nepăsători, prea grăbiţi, prea preocupaţi de noi, de problemele noastre, de gânduri... Luăm existenţa lor drept implicită, iar prezenţa lor nu are nimic extraordinar... este firească, îndrăznesc să spun chiar obligatorie şi, poate, necesară... Uneori îi privim pasager, alteori îi remarcăm; în alte ocazii îi simţim... şi doar atât... nu ne oprim, nu întoarcem capul, ci ne continuăm drumul, în toată această demenţă la nivel cotidian căreia îi spunem în mod convenţional «existenţă» căci trebuia să o numim într-un fel - spre a nu ne dezminţi pe noi în dorinţa noastră de a tranforma totul în familiar şi de a-l pune în câte-o cutiuţă - însă de mult nu o mai putem numi «viaţă».

Vedem oameni! Oare îi şi observăm? Trecem, oare, peste «exoscheletonul» de textile, machiaje, miresme, măşti, atitudini, priviri pe care societatea modernă ne fortează să îl ţesem în jurul nostru? Reuşim să penetrăm dincolo de acest «înveliş» artificial care ne dă numai iluzia siguranţei?

Unii oameni sunt frumoşi! La ce ne gândim când... îi placem? La imagine, nu?! Putem însă penetra dincolo de această imagine? Ne mai interesează şi altceva dincolo de această... imagine? Sau suntem atât de superficiali încât ne mulţumim numai cu un... ambalaj din carne şi din sânge? Mai avem instrumentele şi resorturile să vedem... «imago Dei», care este imprimată în însăşi fibra sufletului şi care constituie, în fapt, ADN-ul nostru sufletesc? Suntem frumoşi nu pentru că avem o «arhitectură» frumoasă, ci fiindcă înlăuntrul nostru se află o grădină, care din când în când se lasă văzută prin gesturile noastre... mici, dar mai ştim să fim frumoşi? Mai ştim să spunem, precum Solomon, «Mireasa mea e o grădină» sau precum... profetul «Vei fi ca grădinile bine udate»? Mai suntem oameni... frumoşi? Mai sunt vizibili oamenii... frumoşi?

«Omul frumos nu este vizibil»  nu pentru că nu îl vezi cu ochii trupului, ci pentru că este discret şi pentru că străduieşte să rămână oarecum... anonim, «el nu are imagine»  pentru că, poate, profilul lui este acela al oricăruia dintre cei care trec pe lângă tine pe stradă, «el ţâşneste» şi te surprinde, uneori chiar agasează, «în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.»