Cine sunteţi, de fapt?

În fiecare zi privim în jur; vedem case, copaci, maşini... sentimente şi resentimente, extreme şi echilibre, prezenţe şi, mai ales, absenţe. Vedem... oameni! De cele mai multe ori trecem pe lângă ei nepăsători, prea grăbiţi, prea preocupaţi de noi, de problemele noastre, de gânduri... Luăm existenţa lor drept implicită, iar prezenţa lor nu are nimic extraordinar... este firească, îndrăznesc să spun chiar obligatorie şi, poate, necesară... Uneori îi privim pasager, alteori îi remarcăm; în alte ocazii îi simţim... şi doar atât... nu ne oprim, nu întoarcem capul, ci ne continuăm drumul, în toată această demenţă la nivel cotidian căreia îi spunem în mod convenţional «existenţă» căci trebuia să o numim într-un fel - spre a nu ne dezminţi pe noi în dorinţa noastră de a tranforma totul în familiar şi de a-l pune în câte-o cutiuţă - însă de mult nu o mai putem numi «viaţă».

Vedem oameni! Oare îi şi observăm? Trecem, oare, peste «exoscheletonul» de textile, machiaje, miresme, măşti, atitudini, priviri pe care societatea modernă ne fortează să îl ţesem în jurul nostru? Reuşim să penetrăm dincolo de acest «înveliş» artificial care ne dă numai iluzia siguranţei?

Unii oameni sunt frumoşi! La ce ne gândim când... îi placem? La imagine, nu?! Putem însă penetra dincolo de această imagine? Ne mai interesează şi altceva dincolo de această... imagine? Sau suntem atât de superficiali încât ne mulţumim numai cu un... ambalaj din carne şi din sânge? Mai avem instrumentele şi resorturile să vedem... «imago Dei», care este imprimată în însăşi fibra sufletului şi care constituie, în fapt, ADN-ul nostru sufletesc? Suntem frumoşi nu pentru că avem o «arhitectură» frumoasă, ci fiindcă înlăuntrul nostru se află o grădină, care din când în când se lasă văzută prin gesturile noastre... mici, dar mai ştim să fim frumoşi? Mai ştim să spunem, precum Solomon, «Mireasa mea e o grădină» sau precum... profetul «Vei fi ca grădinile bine udate»? Mai suntem oameni... frumoşi? Mai sunt vizibili oamenii... frumoşi?

«Omul frumos nu este vizibil»  nu pentru că nu îl vezi cu ochii trupului, ci pentru că este discret şi pentru că străduieşte să rămână oarecum... anonim, «el nu are imagine»  pentru că, poate, profilul lui este acela al oricăruia dintre cei care trec pe lângă tine pe stradă, «el ţâşneste» şi te surprinde, uneori chiar agasează, «în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.»

Despre iubire şi alte... metehne (II)

Motto: "De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire..."

Azi am avut ca temă, în cadrul orei de curs la o clasă suficient de mare cu care să poţi vorbi şi despre astfel de lucruri {şi transform paranteza în acoladă precizând sau insistând asupra termenului "credeam", căci la atât s-a limitat totul, la o iluzie numai} un fragment din epistola I către corinteni a sfântului apostol Paul, capitolul al XIII -lea care vorbeşte magistral despre iubire!

Am plecat, optimist, de la premisa că la vârsta adolescenţei sentimentul este unul frumos, curat, nepervertit de melanjul şi de sosul toxic al pseudo-iubirii pe care o vedem supusă examenului de necropsie pe la mai toate televiziunile, asta să nu spun tranşată la modul brutal, ca o bucată, să nu spun halcă, de carne într-o manieră primitivă şi grotescă! Şi am încheiat ora profund dezamăgit, obosit şi uluit de incapacitatea tinerilor mei elevi de a vedea dincolo de manelizarea chiar şi acestui sentiment! Ce exegeză, ce paralelisme, ce epitete şi metafore, ce Dante şi Petrarca şi Boticelii şi Marin Preda...? niciunul dintre aceştia nu are nicio şansă să rivalizeze cu "pe la spate, pe la spate..." sau "trage fusta mai sus..." ajunse imne ale demenţei şi demonizării, ale demonetizării şi pervertirii celui mai frumos sentiment, care ne defineşte drept "chip al Dumnezeu".

Este şocantă de-a dreptul dispariţia din câmpul mental al interogaţiei sau al reflexiei această temă esenţială existenţei noastre, sub semnul căreia, în fapt, ne datorăm existenţa... ne naştem, trăim şi murim sub semnul iubirii!

Iubirea nu mai este în contemporaneitate decât un subiect de mondenitate, de scandal de mahala care, cu acceptul şi finanţarea televiziunilor, este adusă în centrul... metropolei... o piesă proastă, cu proşti pentru neamuri proaste! Iubirea nu se mai ridică dincolo de inflamaţia erotică de filme pentru adulţi, dincolo de sentimentalismul carnal care îi schimoneseşte şi deturnează sensul...

Suntem evoluţi în tehnologie, dar primitivi în trăiri, suntem conectaţi, dar paradoxal de deconectaţi, suntem sofisticaţi, dar debili mintal şi handicapaţi emoţional!

Mă opresc aici, fără nicio concluzie, contrazicându-l pe "apostolul  neamurilor" care a cunoscut la modul cel mai autentic iubirea, căci numai cunoscând-o ar fi putut vorbi magistral despre ea, şi spunând NU că "iubirea se dăruie", ci se... năruie!

Profetul nu vorbeşte ca un... profesor

Motto: "Şi atunci mi-a zis Dumnezeu: «Proroceşte!»"

Încep încă de la prima propoziţie precizând că nu mă declar, nu mă compar, nu mă imaginez, decât ÎMI imaginez! Nu sunt, nu aş putea fi, nu vreau şi nu VOI niciodată unul... un profet!

Profetul trăieşte în viitor; el stă în mijlocul mulţimii, dar rădăcinile lui nu sunt în mulţime! El trăieşte în exil, trăieşte într-un timp diferit, trăieşte o viaţă de... împrumut! Vrea să trăiască printre oameni ca un vânt puternic... să fie simţit, iar nu văzut, să fie perceput, să aibă efecte şi nu să fie pipăit!

Profetul nu vorbeşte ca un profesor! Profesorii sunt dedicaţi lucrurilor puternice, el nu vrea decât să cheme vântul! Profetul iubeşte viaţa, iar în sufletul lui trăieşte un... copil! Profetul nu vorbeşte despre nemurirea sufletului, ci el vorbeşte şi speră în învierea trupului! Profetul cheamă vântul... pe cel neîmblânzit!

Profetul nu vorbeşte din cap, căci capul e neputincios în a face dragoste cu trupul! Nici măcar nu se adresează capului! Profetul mănâncă... ceea ce nu poate fi mâncat, profetul mănâncă... cuvinte! Cuvintele lui nu sunt cuvinte ale cunoaşterii deoarece cunoaşterea presupune idei clare, distincte, limpezi precum zările albastre închise... între gene. Cunoaşterea există numai când mergem pe un teren solid, însă profetul merge prin... aer! El nu are ştiinţă! Nu ştie Teo-logie... el simte... vede, ca vântul! Cuvintele lui sunt invocaţii... psalmodii... rugăciuni... poezie... magie!