Un poem vrea să fie...

"Legătura dintre poezie şi limbaj seamănă cu cea dintre erotism şi sexualitate. Şi în poezie — cristalizare verbală — limbajul se îndepărtează de scopul său natural, comuni­carea. O caracteristică esenţială a limbajului este dispunerea lui lineară: cuvintele se înlănţuie unul după altul, în aşa fel încît vorbirea poate fi comparată cu o apă curgătoare, în poezie, linia se răsuceşte, se întoarce din drum, şerpu­ieşte; linia dreaptă încetează de a mai fi arhetipul, cedează locul cercului şi spiralei. Există un moment în care limba­jul nu mai alunecă, ci, ca să spunem aşa, se ridică şi se leagănă deasupra hăului; există alt moment, în care nu mai curge, transformîndu-se într-un corp solid şi transparent — cub, sferă, obelisc — înţepenit în mijlocul paginii. Sem­nificaţiile îngheaţă sau se risipesc; în ambele cazuri, nu se lasă pătrunse. Cuvintele nu mai spun acelaşi lucru ca în proză; un poem nu vrea să spună ceva, vrea să fie. Aşa cum erotismul pune între paranteze reproducerea, poezia pune între paranteze comunicarea" [Octavio Paz]